click pentru modelul 3D reprezentând portretul zeiței Afrodita

click pentru modelul 3D ce înfățișează statueta cu triplă reprezentare a zeiței Hecate

     Statuetă cu tripla reprezentare a zeiței Hecate

           Statuetă de marmură zaharoidă corodată și acoperită parțial cu depuneri de calcar. Monumentul înfăţişează pe Hecate în triplă reprezentare, cu cele trei corpuri lipite spate în spate. Baza constă dintr-un soclu mic, plat, în formă de treflă. Uneia dintre imagini îi lipsește capul în întregime, precum și o parte din antebrațul drept.

        În toate cele trei imagini, zeița apare îmbrăcată cu două chitonuri. Unul mai subţire, lung până în pământ, de la care se vede numai partea inferioară, acoperind laba piciorului. Peste el, al doilea chiton, repliat, cade până aproape de gleznă. Acest ultim chiton prezintă pe toată lungimea sa o cută mediană, desfăcută spre poale în formă de evantai. Pe partea repliată (kolpos), de o parte și de alta a liniei mediane, se văd cute dese, paralele, la distanţe egale. Cele trei figuri au gâtul lung, robust și capul semeţ, cu privirea îndreptată înainte. Marmura fiind corodată, nu se mai observă detaliile feţei. Singurele detalii bine păstrate sunt orbitele adâncite ale ochilor, amintind unul din caracterele sculpturii elene de după Scopas. Părul, despărţit ușor printr-o cărare la mijloc, este făcut rulou în jurul capului. Un văl venit din spate cade pe umeri şi se lasă pe piept, strângându-se pe talia ridicată. Toate figurile poarta kalathos-ul cilindric, uşor lățit în partea superioară.

       Una dintre figuri ține în mâna stângă o faclă lungă, mai subțiată în jos și ajungând de la pământ până la urmă. Flacăra, care trebuie să fi fost îndreptată în sus lipsește. În mâna dreaptă zeiţa ţine un vas din care toarnă apă în gura câinelui aşezat pe labele dinapoi la picioarele ei şi ținând botul întins spre vas. A doua ipostază prezintă aceleaşi simboluri: antebraţul drept cu vasul lipseşte, dar câinele de la picioare se află în aceeaşi poziţie. A treia ipostază are în mâna stângă o faclă, la fel cu celelalte doua, iar în dreapta o cupă plată în formă de taler, lipită de coapsă.

        Prin felul cum este înfăţişat chitonul de deasupra, cu cute dese pe kolpos, precum și prin faldurile care scot în relief formele picioarelor, statuia aminteşte de korele arhaice. Prin fineţea şi siguranţa cu care sunt tăiate liniile veşmântului, prin poziţia capului cu privirea îndreptată înainte, statuia respiră multă severitate şi prestanţă, deosebindu-se de toate celelalte monumente ale depozitului de la Constanţa.

        Este o lucrare de o calitate mai bună, executată cu mai multă artă şi conștiinciozitate, atât în ce priveşte tratarea elementelor anatomice, cât şi reproducerea veşmintelor, care, în ciuda simetriei şi a regularităţii lor arhaice, sunt redate cu minuţiozitate şi eleganţă.

          Epoca la care ne-am putea gândi cu mai mulţi sorţi de probabilitate nu poate fi nici cea arhaică, sugerată de stilul veșmântului, nici sfârșitul perioadei clasice, cum ar indica privirile scopasice ale figurilor, ci secolul I î.e.n. ori secolul I e.n., când era mai răspândită moda sculpturilor arhaizante, de caracter neoattic.

          Din acest punct de vedere, statuia, atât ca atitudine a corpului şi a figurii, cât şi ca tratare rigidă a veşmîntului, poate fi comparată, de pildă, cu statuia Athenei de la Poitiers, cu statuile arhaizante ale Athenei şi Artemidei de la Pompei, cu o statuie de epocă elenistică din Aulis, atribuită cu probabilitate Hecatei, cu cariatidele de la Tarent.

Vasile Barbu, Hecate, în: Vasile Canarache et alii, Tezaurul de Sculpturi de la Tomis, București, 1963, p. 73-74.

click pentru  modelului 3D reprezentând zeița Nemesis

     Nemesis

       Edicula din marmură albă, fină, cuprinde în interior două statui feminine identice, care o reprezintă pe zeița Nemesis în dublă ipostază. Monumentul, săpat într-un singur bloc reprezintă un templu în miniatură, cu fronton, antablament și două coloane marginale. Pe baza templului se vede o inscripție bilingvă (latină și greacă), săpată pe două rânduri. Cele două statui se află în spațiul încadrat de cele două coloane.

       Piesa a fost spartă din vechime în mai multe bucăți, care au putui fi însă, în cea mai mare parte, lipite la loc. Lipsesc coloana din dreapta în întregime (acum reconstituită, din piatră artificială, precum și mâna dreaptă a statuii din stânga; în rest, foarte mici deteriorări la capete și veșminte, ca și la instrumentele de măsură ale ambelor chipuri ale divinității.

        Frontonul triunghiular este bogat profilat. În centrul său se vede, în relief, o cunună groasă din frunze de laur, legată în partea de jos cu o panglică, prelungită de o parte și de alta, ondulată și simetrică. Pe colțurile extreme ale frontonului se află câte o acroteră cu palmetă și frunză de acant; una dintre ele a suferit o spărtură. Pe colțul din vârful frontonului se află o porțiune plată, destinată probabil ca suport pentru un văscior cu ofrande. Antablamentul este simplu, cu trei registre adâncite, acordându-se cu stilul corintic al capitelurilor cu frunze de acant de deasupra coloanelor. Coloanele sunt desprinse din fundalul ediculei. Cea din stânga, singura păstrată în întregime, este simplă, firă caneluri, ușor îngroșată la mijloc. Marginile externe și interne ale fundalului au fost modelate în formă de doi pilaștri prismatici, cu baze și cu capiteluri corintice.

         Inscripția este gravată pe baza ediculei, pe două rânduri, cu litere înalte de câte 3 cm, îngrijit tăiate,  pe primul rând în limba latină, pe cel de-al doilea in limba greacă. Traducerea sa: „Caius Herennius Charito și-a împlinit făgăduința". Prin urmare, monumentul reprezintă un ex-voto închinat zeiței pe care o înfățișează.

         Numele Herennius, de veche origine etrusco-romană, este mai răspândit în provinciile dunărene mai ales în secolul al II-lea și în prima jumătate a secolului al III-lea. Este gentiliciul pe care l-a purtat și eroicul împărat Decius, căzut în lupta cu goţii de la Abritus (azi Razgrad), în anul 251.

          Statuile zeiţei Nemesis sunt lucrate numai în față și pe laturi, spatele formând în parte corp comun cu fundalul ediculei. Cele doua imagini ale zeiţei sunt înfățișate în picioare, cu capul uşor înclinat înainte, fiecare având braţul drept îndoit din cot, cu mâna dusă la piept. Braţul stâng, întins în jos pe lângă corp, ţine vertical, cu una din extremități sprijinită în palmă, instrumentul gradat cu care zeiţa măsura răsplata binelui și a răului. Capul este încadrat de un par bogat, pe care îl împarte în două o cărare la mijloc, uşor schițată; șuvițele sunt ondulate, minuțios tratate, făcute rulou în jurul capului și adunate în coc spre ceafă. Pe creștet, o parte din șuvițe formează o fundă. Faţa e plină, mai mult rotundă, cu bărbia fină, puțin proeminentă, cu buzele mici și cărnoase, nasul mic, cu nările ușor lăţite. Ochii mici aproape dispărând între pleoapele proeminente și sub sprâncenele prelungi, contribuie la realizarea unei expresii de severitate, care nu poate totuși ascunde suavitatea și grația celor două figuri.

        Veșmântul lor este format din două chitonuri lungi. Cel de deasupra, cu un kolpos ridicat în față, are mâneci scurte, până mai sus de cot, prinse cu nasturi mari de-a lungul brațului până la umăr. Peste chiton, himationul cade, în spate și lateral, în falduri mari, până la pământ, formând pe piept o eşarfă în diagonală, sprijinită pe umărul drept. Pliul median, pe înălțimea statuii, de la brâu până la pământ, este executat cu o minuțioasă îngrijire, urmând aceeași linie și același mod de tratare pe ambele chitonuri, ca și pe kolpos-ul celui de deasupra. Faldurile și cutele care pornesc de la linia mediana sunt ordonate în mod natural și armonios. Chitonul, lung, cade până la pământ și ocolește laba piciorului, ca să scoată în relief sandalele cu tălpile conturate și cu două barete în unghi, pornite dintre degetul mare și următorul.

        Instrumentul de măsură al zeiței, prismatic (lung de 77,5 cm la statuia din stânga), este gradat pe marginea din față prin trei crestături transversale.

         Monumentul, atât în ansamblul lui, cât și prin felul cum au fost redate detaliile, este executat cu foarte multă acuratețe și finețe, trădând mâna unui meșter de mare atelier, rutinat și profund cunoscător al meșteșugului și totodată înzestrat cu un real sentiment artistic, stimulat poate de un model viu, la care ne determină să ne gândim la unele trăsături portretistice, individualizate în chipul identic al celor două statui. Chiar dacă, eventual, chipul zeiţei nu va fi fost original, ci ar fi reprodus o creaţie mai veche, nu este mai puţin adevărat că a fost redat aici cu toate calităţile originalului.

         Ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai remarcabile piese ale depozitului de sculpturi de la Constanța. Datarea poate fi atribuită epocii Severilor, când bunele tradiţii ale artei antice se mai păstrează în marile ateliere din cetăţile greceşti, mai ales în Asia Mică. Unele particularități ale figurilor, de un aspect oarecum orientalizant, sunt în nota unei tendinţe caracteristice acelui timp.

          Nemesis este zeița răzbunării: ea întruchipează gelozia, invidia și mânia zeilor și pedepsește orice excese în faptele muritorilor. În credinţele de atunci, tot ce se ridica peste normal era expus mâniei zeilor. Nemesis vrea ca Universul să rămână așa cum este. Cântărind faptele muritorilor, ea pedepseşte pe acei care, prin calităţile lor, s-au ridicat deasupra zeilor, pentru binele omului. Uneori însă răsplătește și dreptatea.

        Reprezentând mai mult o idee etică abstractă decât o imagine personalizată, zeiţa este înfăţişată în mai multe feluri. Ea poate să apară în reprezentare simplă sau dublă; în reprezentare simplă, este uneori înaripată. Dubla reprezentare simboliza cele două funcţii pe care le are, adică de a pedepsi nedreptăţile și de a recompensa dreptatea.

        Simbolurile de care este însoţită zeița sunt: roata, balanţa, jugul, patera, sistrul isiac și un instrument gradat, cu care măsura faptele oamenilor. Acesta din urmă este singurul care figurează pe monumentul nostru.

         Cultul lui Nemesis se dezvoltă atât în Grecia, cât și în Asia Mică. În epoca romană, el este destul de raspândit, intrând în sincretism cu vechea divinitate italică Fors Fortuna. În provinciile cu substrat tracic, se confundă uneori cu o divinitate feminină locală, care se mai întâlnește și sub numele Diana Regina (Artemis-Bendis) ori al zeiţei Ceres. În Dobrogea ea apare des și pe monedele oraşelor pontice.

V. Barbu, Nemesis, în: V. Canarache et alii, Tezaurul de sculpturi de la Tomis, București, 1963, p. 83-85

click pentru  modelul 3D reprezentând Fortuna cu Pontos

     Fortuna cu Pontos

         Sculptură lucrată în marmură albă, fină. Monumentul, în general bine păstrat, are totuși o serie de deteriorări produse înainte de îngropare. Lipsesc: mâna dreaptă a zeiței, în care ținea sceptrul, pe veșmânt observându-se punctele în care se făcea legătura sceptrului cu corpul; vârful piciorului drept împreună cu o parte din soclu; jumătatea superioară a trunchiului arborelui pe care se sprijină Pontos și mâna stângă a acestuia, mai jos de cot. Prezintă spărturi: nasul și ochiul stâng al Fortunei, diadema, figura lui Pontos și corabia pe care se reazemă acesta. Cornul abundenței, cu o parte din mâna stânga a zeiței și coroana murală de pe capul lui Pontos au fost puse la loc după descoperire.

        Fortuna în picioare, în poziție de repaus, ține în mâna stânga cornul abundenței. În mâna dreaptă, care lipsește, ținea un lung sceptru. Zeița poartă pe cap o diademă. Este îmbrăcată cu un chiton lung, strâns la mijloc. Partea de jos a chitonului prezintă pliuri verticale dese. Zeița poartă un himation bogat, ridicat pe cap ca un văl și adus în față pe după umărul și cotul mâinii drepte, răsucit sub sâni, de unde cade în jos până sub genunchi, cu capătul trecut peste brațul stâng. Cutele din față sunt foarte amănunțit lucrate, spre deosebire de cele din mijlocul spatelui, care apar numai schițate și nefinisate. Coapsa și genunchiul drept se conturează frumos prin veșmânt. Părul ondulat al zeiței este pieptănat cu cărare la mijloc. Două șuvițe buclate cad pe umăr în față. Capul este puțin întors spre dreapta, cu o ușoară arcuire a gâtului înalt. Ochii au pupilele reprezentate plastic, prin adâncire. Buzele sunt cărnoase.

       Întreaga înfățișare a corpului respiră maiestate și severitate, execuția artistică fiind de bună calitate.

        Pontos, zeul Mării Negre, apare în stânga zeiței, ieșind nud dintr-un soclu de frunze de acant — probabil un mijloc de a înlocui valurile mării, care nu puteau fi redate destul de sugestiv pe un spațiu miniatural. Nu i se vede trupul decât până sub șolduri. Cu mâna dreaptă se sprijină de un trunchi de arbore, iar cu stânga de prora unei corăbii. Din corabie este redată, schematic, numai jumătatea din față. Zeul susține pe cap coroana murală, înfățișând un zid de cetate cu o poartă cu două intrări arcuite, mărginită de turnuri. În detalii este reprodusă până și forma blocurilor din care era construit zidul. Părul și barba, cârlionțate, ude, precum și detaliile anatomice ale trupului cu musculatura puternică, sunt redate cu exactitate. Pontos are privirea îndreptată în sus, spre capul zeiței.

       Pentru cei vechi, zeița numită în limba greacă Tyche, iar în latină Fortuna, era personificarea influențelor capricioase. Uneori nefavorabilă, de cele mai multe ori binefăcătoare, această divinitate reprezenta norocul și neprevăzutul, fără a se conduce după vreo lege sau normă.

      Cetățile antice îi înălțau statui și îi dedicau temple. În fruntea tuturor decretelor, la începutul tuturor acțiunilor, în orice situație cât de cât nesigură, era invocată Tyche.

        În epoca elenistică, dar mai ales în aceea a dezvoltării și a triumfului Imperiului Roman, Tyche sau Fortuna devine o zeitate mult răspândită și începe să fie considerată fondatoare și protectoare a diferitelor orașe. Cultul său, dezvoltându-se tot mai mult la Roma, se răspândește și în întreg Imperiul Roman.

       La început Fortuna este pusă în legătură cu alte divinități, ca Spes și Fides, apoi, prin asociere cu Isis, devine Fortuna Panthea, căpătând o și mai mare popularitate.

      Fortuna este reprezentată de obicei, ca o femeie tânără, cu privirea neclintită. Totdeauna bogat drapată, ea poartă într-o mână cornul abundenței, iar în cealaltă un sceptru, o pateră, caduceul sau, ca protectoare a navigației, o cârmă. Adesea are la picioare roata norocului.

        Când apare ca protectoare a unui oraș, Fortuna poartă pe cap o coroană murală, simbolizând zidurile acelui oraș.

      La picioarele ei este reprezentată uneori și o altă divinitate, personificare a unui element geografic, care ajută la identificarea orașului respectiv. Astfel este cunoscută statuia Fortunei ca protectoare a orașului Antiochia, la picioarele căreia iese din apă bustul lui Oronte, personificare a fluviului care trecea prin acel oraș. Ca protectoare a Romei, statuia ei are la picioare pe zeul care personifică fluviul Tibru.

        La noi, găsim pe Tyche-Fortuna protectoare a orașului Tomis încă din primul secol al erei noastre, poate chiar sub August. O monedă tomitană din secolul I înfățișează pe avers bustul zeiței Tyche-Fortuna purtând pe cap coroana murală cu trei turnuri. Pe monedele locale, bătute sub împărații următori, nu o mai întâlnim însă. Abia sub Antoninus Pius ea reapare, purtând un calathos ori un văl. Din anul 161, de la Marcus Aurelius, o găsim cu coroană murală pe monedele imperiale bătute la Tomis, deci ca protectoare a orașului.

         Începând din anul 193, de la Septimius Severus, apare cu coroană murală și, pentru prima oară, la picioarele Fortunei apare chipul lui Pontos ieșind din apă și purtînd pe cap mandibule de crustacee.

         De aici înainte o regăsim pe Fortuna, împreună cu Pontos, ca divinitate protectoare a orașului Tomis, pe toate monedele, până la Filip Arabul, când încetează emisiunile monetare ale orașelor pontice din Dobrogea.

           Inițial, în mitologia greacă, Pontos personifica toate mările. Cu timpul, el rămâne însă numai zeul specific al Mării Negre (Pontus Euxinus), astfel că pe monedele tomitane din epoca romană apare ca un simbol determinant al orașului, considerat pe acea vreme metropolă a Pontului.

         În reprezentarea de care ne ocupăm, Pontos e înfățișat alături de Fortuna, purtând pe cap — el, iar nu zeița — coroana murală de formă pentagonală, cu turnuri și porți, simbolizând zidurile tomitane. Aceasta ne-ar îndreptăți să socotim că și el era considerat protector al orașului și al portului Tomis, împreună cu Fortuna.

       Pe baza aspectului stilistic, statuia poate fi apreciată ca o bună lucrare din a doua jumătate a secolului al II-lea, sau cel mai târziu de la începutul secolului al III-lea, datare care corespunde și cu seria emisiunilor monetare tomitane care au pe revers grupul Fortuna cu Pontos.

 V. Canarache, Fortuna cu Pontos, în V. Canarache et alii, Tezaurul de sculpturi de la Tomis, București, 1963, p. 16-18

click pentru  modelul 3D reprezentând statuie leu funerar

click pentru  modelul 3D reprezentând statuia șarpelui Glykon

click pentru  modelul 3D reprezentând portret feminin

click pentru  modelul 3D reprezentând statuetă Cybela

click pentru  modelul 3D reprezentând stelă funerară cu portret feminin

click pentru  modelul 3D reprezentând stelă funerară

click pentru  modelul 3D reprezentând friză cu Erotes la vânătoare

click pentru  modelul 3D reprezentând friză cu Erotes la vânătoare

                 Metopa nr. 22 - Monumentul „TROPAEUM TRAIANI” - Adamclisi

                „Imaginea redă o scenă dramatică de luptă

                     Încleștarea conflictuală determină sculptorul să abandoneze rigiditatea schemei constructive dreptunghiulare, în favoarea unei compoziții care se poate integra triunghiului.

                 Vîrful acestuia este marcat de figura puternică, masivă, a soldatului roman, care poartă coiful obișnuit cu apărători.  Întreg corpul său este marcat de efortul de a împlînta sabia, cu ambele mîini, în umărul drept al adversarului, în zona claviculei. Această mișcare antrenează întregul său corp. Pentru a o detalia, meșterul folosește perspectiva frontală la trunchi, picioarele fiind figurate printr-o redare laterală.

                 Învinsul, și el masiv, are piciorul stîng mult îndoit, sugerînd căderea sub efectul loviturii primite din spate, întregul corp fiind trasat pe o axă mai oblică decît cea a soldatului roman. Poartă pe cap boneta semirotundă; are bustul nud, iar pantalonii îi sînt strînși pe picioare. În mîna dreaptă ține sabia curbată care se profilează pe îmbrăcămintea soldatului roman.

                  Jos, la picioarele lor, un barbar căzut.

                   Întregul ansamblu, plin de perspectivă și cu trăsături clare, exprimă aceeași mișcare precipitată, specifică scenelor de luptă corp la corp, în nota de victorie a soldatului roman.”

(A. Rădulescu, Tropaeum Traiani. Monumentul și cetatea, București, 1988, p. 83-84)